13 septembrie, 2016

Un glonţ rătăcit



Am hotărât, cu mai multă vreme în urmă, să nu răspund atacurilor politicianiste, cu atât mai mult celor care sunt doar calomnii ce caută să atragă atenția, nu să provoace o discuţie pe proiecte, ideologii, politici sociale sau soluții.
Respect Parlamentul României, îi repsect pe cei investiți de români să îi reprezinte în această importantă instituţie a statului. Cred că Parlamentul României este cea mai importantă instituţie atunci când trebuie apărată democrația şi consider că aceasta are dreptul de a controla și monitoriza activitatea Guvernului în toate momentele activității de decizie și elaborare de politici.  
În fiecare moment al activităţii mele de ministru am fost și sunt deschis colaborării și mă supun voluntar monitorizării celui mai înalt for al democratiei.
Despre parlamentarul Gigel-Sorinel Știrbu știam doar că maestrul Andrei Pleşu a scris, la numirea sa într-o funcție: "La noi e plin de Gigei în toate posturile şi în toate instituţiile. Un Gigel în plus nu mai contează".
În mod surprinzător pentru mine, am aflat că parlamentarul amintit face afirmații elucubrante despre statutul meu în guvernul României.
Aș vrea să-i răspund, cu toată deferența, deputatului Ştirbu că nu sunt cal troian, poate, mai degrabă ... cal de bătaie, dacă ne uităm mai bine la stilul atacului său.
Invocarea relaţiilor mele personale, expuse de mine fără nici un fel de ipocrizie, este o dovadă de rea-voința sau lipsă de inspiraţie. Personal nu mi-aş permite să interpretez activitatea actuală a Domului deputat prin perspectiva fotografiilor din viaţa privată a domniei sale, fotografii în care se afișează cu Darius Valcov sau Marian Ghenciu,  cel din urmă fiind acuzat de presa locală pentru afaceri ilegale cu alcool și asociere cu familia Domniei Sale. Îmi impun să rezist tentației de a participa la un concurs de calomnii, atât timp cât nu înțeleg miza și nu cred că opinia publică ar avea ceva de câștigat din aceasta.
Îl invit cu toata sinceritatea și buna-credință pe domnul deputat Gigel-Sorinel Ştirbu să dialogăm pe probleme de guvernare, pe teme de politici sociale din orice domeniu, pentru că nu cred că atacurile la persoană au vreun sens atâta timp cât eu nu mai fac politică, nu candidez la alegerile care urmează și nici nu vizez vreun post pentru care aş putea concura cu Domnia Sa sau cu altcineva din partidul din care face parte.  Dacă vrea sa dialogheze cu PSD, îl sfătuiesc să o facă direct, deoarece a facut parte dintr-un guven condus de Victor Ponta și cred că mai are contactele useliste.
Domnul deputat ar trebui să înţeleagă că un asemnea atac este doar un glonţ rătăcit şi că nu va aduce nici un beneficiu electoral, dacă asta era intenţia. 

PS. Fotografia atașată este un răspuns glumeț, cu referire directă la metoda de argumentare a Domnului Gigel-Sorinel Știrbu. 

20 august, 2016

Când artiștii ies în stradă


După Revoluție, am ţinut mai mult timp o rubrică în presa scrisă pe care am numit-o atunci Strada sociologilor. Publicam articole de critică socială, ca un fel de revanşă a sociologiei pentru deceniile de comunism în care aceasta a fost o profesie interzisă. Îi propuneam cititorului această denumire pentru că, înainte de 1989, puterea politică i-a interzis accesul pe ea şi nici nu cred că puterile prezente sau viitoare îi  vor lăsa  pe oameni să plimbe liberi pe trotuarele ei.  Am ales atunci metafora străzii deoarece împărtăşeam ideea că strada este locul unde curge viaţa socială, unde ne exersăm intersubiectivitatea şi ne profilăm identitar prin confruntare şi oglindire. Scriam atunci, poate cu o uşoară naivitate, ”Strada este locul simbolic în care ne prezentăm sinele falsificat pentru a corespunde unor imagini pe care le credem a fi dezirabile sau profitabile. Este locul în care minţim frumos pentru a semăna cu ceilalţi pentru a afişa semnele apartenenţei comune la civilizaţia modernă sau la culturi privilegiate. Ori simulăm pentru a ne distinge de ei, pentru a scăpa de obsesia numărului şi a atributelor uniformizatoare, pentru a corespunde cât mai bine imaginii de domni sau intelectuali”.[1]
Cred că strada nu mai este nici ce a fost şi nici ceea ce am crezut eu că va deveni, pe parcursul construcţiei unei societăţi deschise. Da, putea deveni loc al întâlnirilor miraculoase unde societatea se confruntă şi dezbate, pune de proteste sau susţine cauze sociale. Dar puţine lucruri s-au întâmplat dintre cele pe care le aşteptam din partea spectacolului străzii.

Strada nu mai este niciun loc unde ne prezentăm Sinele (falsificat  sau nu) în viaţa cotidiană. Marele Erving Goffman rămâne interesant, dar trebuie mult adaptat cred, pentru recitirea lui în lumea noastră cu întreaga şcoală a dramaturgiei sociale, deoarece întâlnirile virtuale au înlocuit expunerea face to face din societate. Nu ştiu cum vor mai funcţiona în viitor maximele interacţionalismului simbolic.
Dacă le-aş spune tinerilor mei doctoranzi (mulţi abordând temele societăţii virtuale) că, prin interacţiune, individul îşi pierde autonomia reprezentării şi intră în sfera de influenţă a publicului, cum scrie Gofmann, cred că ar zambi înţelegători cu un profesor care a rămas un pic în urmă cu vremurile. Riturile interacţiunii face-to-face s-au transformat în condiţiile unei întâlniri virtuale unde fiecare stăpâneşte, sau cel puţin asta crede, situaţia, îşi poate falsifica profilul prin găsirea nickname-ului sau fotografiei, nu are nevoie de strategii complicate pentru a face managementul impresiei. Pe Facebook nu mai avem aceleaşi mecanisme de recunoaştere mutuală, iar strada ar trebui probabil studiată deja cu alte concepte deoarece a rămas, ca să nu îl părăsesc pe Goffman, în cel mai bun caz un loc al întâlnirilor non-focalizate unde co-prezenţa este vagă sau chiar nulă.
În fond, poate că astazi, prin interacţiunea pe reţelele de socializare, marele antropolog american este confirmat în cel mai mare grad deoarece spunea, criticat fiind pentru asta, că actorul social trăieşte într-o lume socială unde este mereu ameninţat cu ofensa şi stigmatul. Acum, sindromul anonimatului a creat deja o lume virtuală a stigmatizării şi violenţei. Cu toate astea, reciprocitatea nu mai este atât de necesară pentru fluiditatea interacţiunii, astăzi butonul de blocare a celuilalt este la îndemâna fiecăruia şi este des activat, fără a face concesii pentru recunoaşterea reciprocă.
A apărut parcă o revigorare a protestelor de stradă în ultimii ani, în Romania. Dar încă nu cred că strada este în stare să schimbe lumea şi să aducă noul şi schimbarea. După Colectiv, mulţi au argumentat că nu ieşirea în strada a dat jos un guvern, ci vibe-ul de pe Faceboook. Cei care au plecat prin demisie atunci şi-au exprimat regretul apoi şi au fost dezamăgiţi de propria spaimă, cea care i-a facut să plece de bunăvoie. Păi, spunea un fost premier, au fost doar câteva mii în stradă, noi oare de ce am plecat? Mulţi sociologi consideră că în viitor nu în stradă se vor desfăşura revoluţiile. Puterea se fragmentează tot mai mult, se delocalizează, doar simbolic unii se mai îndreaptă spre Parlament sau spre guvern ca să protesteze. În noile configuraţii geopolitice tot mai mulţ activişti sau cetăţeni vorbesc despre pilotarea ţărilor din mari centre de putere care globalizează tendinţele economice şi suprimă forme de libertăţi sau privilegii locale.

Înainte de 1989, pe vremea comuniştilor, cu toata dictatura, oamenii îşi luau strada înapoi, chiar dacă nu era simplu de luptat cu dictatura. Chiar dacă oficialii dădeau nume ideologice străzilor sau locurilor publice, oamenii le dublau cu numele lor şi doar acestea funcţionau şi circulau ca şi denumiri consfințite. În oraşele noastre peste tot erau restaurante cu nume de tipul: La căţeaua leşinată, La Ţâţoasa, La trei păduchi, La varice. În oraşul în care învăţam, localul din apropierea sediului Securităţii se numea La securistul grăbit, chiar dacă pe firmă scria mare de tot: restaurant Expres. Într-un oraş unde aveam prieteni s-a montat o statuie ecvestră, frumoasă, dar cu un cal dotat cu mădular falnic. Atunci lumea a numit piaţa şi localul din acea zonă: La p--a calului. Autorităţile, neinspirate, au încercat să reducă dimensiunea organului, dar asta nu a făcut decât să întărească denumirea pe care oamenii au dat-o.
Dar strada era în perioada comunistă un loc al vânătorii continue de bunuri. Oamenii ieşeau în oraş înarmaţi cu plase şi pungi uşor de pliat prin buzunare sau cu genţi mai mici în speranta că vor gasi ceva la vreun magazin, în speranţa că „se va băga ceva”. Unii spuneau oarecum conspiurativ că merg la un PPC, adică la Poate pică ceva. Când se aducea marfa, toata lumea se punea la coadă şi, uneori, fără a mai întreba ce anume se dădea. Uneori bietele femei pensionare aflau că stau la coada la bocanci pentru bărbaţi sau pentru cărţi sau alte lucruri de care nu aveau nicio nevoie.

În decembrie 1989, mulţi au ieşit în stradă la Revoluţie, deşi patrula armata cu tancuri, pentru că, într-un fel, simţeau că strada era a lor. Dar nu armata şi tancurile au reuşit să-i goneasca pe oameni din stradă. Strada s-a golit după 1989, nu mai este a oamenilor, este a pietonilor. Pietonii sunt nişte indivizi care aleargă grăbiţi, vorbind la telefoane mobile, spre locul de muncă sau spre casă. A merge pe stradă este un alt mod de a fi singur, dacă nu cumva eşti turistul care caută imaginile unui oraş străin. Pietonul se întâlneşte cu alţii, dar în majoritatea lor ei nu se uită unii la alţii, nu au nevoie să se recunoască, vreau doar să evite tamponările. Celălalt este doar un element de mobilier urban.

Cei mai mulţ sunt prezenţi prin oraş cei cu autoturisme, deci strada nu mai este un loc unde să fie posibilă întâlnirea, recunoaşterea reciprocă sau ridicarea pălăriei în semn de salut la trecerea celuilalt. Marile suprafeţe comerciale, mallurile, sunt oraşe în sine, de multe ori făcute în câmp, cu străzi şi trasee gândite de cei care se ocupă de marketing. Mallurile din oraşe precum Cluj sau Timişoara şi partial Bucureşti, au golit centrele oraşelor de magazine şi de cumpărători care viermuiau pe tot locul. Magazinele sunt tot mai puţine, iar gentrificarea, indiferent care sunt agenţii ei, nu favorizează socializarea în spaţiile publice oferite de strada sau de pieţe. În noile cartiere, zonele de agrement şi întâlnire socială sunt gândite în interiorul marilor complexe de locuire, ca şi cluburile private sau magazinele aduse special pentru locuitorii acestor cartiere rezidenţiale. Un fenomen care i-a alungat pe oameni din oraşe a fost cel al mutării producţiei industriale spre zona periferiei de unde oamenii ajung direct în carterele dormitor, fără a mai ~locui~ zilnic străzile oraşelor. Şi instituţiile publice au fost despresurate de mulţimi revendicative, de greve sau de adunări sindicaliste care delegitimau puterea. Oamenii îşi varsă acum indignarea pe reţelele de socializare, sau pleacă spre Occident. Poate că semnele identităţii comune se mai păstrează prin centrele vechi ale oraşelor, dar strada ca loc al întâlnirii socializante nu prea mai este. Au dispărut frumoşii nebuni ai străzii, asistenţa socială adună grijulie orice dezmoştenit al sorţii care ar vrea să devină personaj. Era, la Bistriţa, în anii comunismului, Bălălău, despre care se spunea că fusese ofiţer, iar, la Cluj, era marele Lulu, cel care era scris de oameni pe multe buletine de vot când candida Ceauşescu.

În marile malluri magazinele sunt aranjate pe adevărate străzi cu nume, care canalizează oamenii spre ambuscade comerciale, prin reclame, mirosuri sau oglinzi. Tot mai multe oraşe inventează telegondole pentru că se circulă tot mai greu şi tot mai multe tunele în subteran care îi ajută pe oameni să acceseze diferite locuri cu maşinile pe sub pământ. Strada a devenit o piaţă sau un loc al vânzărilor de toate felurile. Panourile mari publicitare te îndeamnă să-ţi schimbi modul de viaţă şi nimeni nu se aşteaptă să te produci acolo ca un om. Marketerii îţi calculează viteza de deplasare sau viteza cu care treci cu maşina pentru ca să poată monta texte şi imagini mai lizibile în mişcare.

Homo publicus a fost alungat din stradă de homo aeconomicus şi transformat în homo virtualis. Orasele nu mai au străzi în sensul adevărat al cuvântului. Azi unii le numesc artere de circulaţie pentru că oraşul trăieşte un alt ritm, chiar este cel care dă un alt ritm vieţii. În jungla urbană, oamenii au fost alungaţi din stradă, în beneficiul pietonilor şi consumatorilor. Sunt oameni care nu se cunosc şi deci se ignoră reciproc. Majoritatea nici nu se mai văd unii pe alţii. Noul război cu terorismul s-ar putea să-i îndeparteze şi mai tare. Acum artiştii caută să redea sufletul oraşului parcă ieşind tot mai des cu mesajele lor. Se adaugă tinerilor care, în ultimele decenii, au inceput să pună mesaje enigmatice, numai de generaţia lor lizibile, în spaţiile albe, rămase goale. Artiştii, închişi în galerii şi simeze tot mai strâmte şi tot mai puţine, ies în stradă cu pensula şi cu uneltele lor. Ei înfrumuseţează oraşul, caută să-i redea sufletul şi înfăţişarea umană. Acolo unde domină betonul, sticla sau oţelul, artiştii vin să pună o mică bucăţică de frumuseţe şi un mugur de gând. Ca un memento al unei lumi în care strada era un loc al comuniunii şi comunicării.

Lăsaţi artiştii să îmblânzească oraşul!

Editorial pentru SINTEZARevista de cultură şi gândire strategică, numărul 31, august 2016.





[1] Vasile S.Dancu, Ţara telespectatorilor fericiţi. Contraideologii, Ed. Dacia, 2000, p. 5 – 9

25 iulie, 2016

Salvați România rurală


România s-a născut la sat. Și, în mare măsură, a rămas o țară rurală. O civilizație urbană s-a născut târziu la noi, undeva la începutul secolului XX și s-a cristalizat forțat într-o jumătate de secol de societate comunistă. O urbanizare forțată care poartă înca urmele trecerii de la sat la oraș. Între timp, orașele noastre s-au transformat radical. Din comunități populate de muncitori și funcționari au devenit niște ciudate centre comerciale și niște imense dormitoare. Uriașe bazaruri unde locuitorii nu prea știu ce viitor vor avea, spre ce direcție va merge lumea, ce va face orașul în viitor.
În proiectele așa-zise de “dezvoltare” ale țării desenate de FMI sau de Banca Mondială, satul este privit ca o comunitate care trebuie ”ajutată” să dispară. Rapoartele marilor experți scriu negru pe alb că urbanizarea este viitorul, că doar orașele produc dezvoltare. În subtext, se explică faptul că se impune să terminăm mai repede cu orice formă de sprijinire a unor comunități rurale: să nu mai facem drumuri sau canalizare pentru ca sunt puțini locuitori și nu putem obține profit din aceste rețele de infrastructură. Deși sunt bani pe care statul îi împrumută, giranții mondiali ai acestor startegii trec dincolo de zona lor expertiză și ne recomandă să strangulăm o întreagă civilizație, civilizația rurală. Satul trebuie redus la sgricultură, iar agricultura este doar cea practicată pe marile suprafețe. Țăranul nostru și nucul lui de la poartă ocupă un petec de pământ pe care capitalismul îl vrea cultivat cu organisme modificate genetic, dar aducătoare de profit maxim.
Omului de la țară i se spune “resursa umană”, etichetată ca excedentară acolo unde tractoarele pot face toate lucrările agricole. Nicio sansă nu este dată țăranului, iar dacă vorbești despre civilizație rurală sar apologeții tâmpi ai dezvoltării și te acuză că vrei ca satul să rămână în noroaie, doar ca muzeu etnografic.
Nu mă aștept ca profesorul de la Cambridge cu care am lucrat la un proiect despre sărăcia di zonele rurale din România să înțeleagă că satul este o comunitate, o cultură și o civilizație. El nu a trăit așa ceva, a crescut într-un cartier muncitoresc și într-o mahala unde nu erau țărani. A cunoscut puține lucruri despre cultura tradițională sau despre organizarea comunității rurale timp de secole în care oamenii au produs acolo hrana pentru orașe. Nimeni nu a scris istoria uitându-se la viața linistită de la țară, doar orașul și-a comandat cronicari.
Dar în secolul XXI când s-au dezvoltat științele sociale și lumea e satulă de falsificarea vieții, de manipulare și de invazia inautenticului, de un vid existențial și de incitarea irațională la consum, nu este norma să acceptăm atât de ușor teoriile distrugerii ruralității fără garanția transformării satului printr-o urbanizare sănătoasa și de viitor. Singura miză este incitarea la migrația spre urban și depopularea satelor fără construirea mecanismelor prin care locuitorii satelor vor câștiga în civilizație și confort.

Dar satul românesc nu este pe cale de dispariție, nu cred ca va muri. Credem că dispare portul popular și tradițiile care îi sunt asociate, dar am văzut recent cum, din doar câteva apeluri pe Facebook, trei tinere din Bistrița au adunat aproape 5.000 de oameni din satele din județ la maialul năsăudean, toți îmbrăcați în costume populare. Țăranul român se luptă să se adapteze, pleacă sau vine dinspre străinătate, își deschide conturi pe Facebook, dar nu este totul pierdut.
Trăim doar o criză a valorilor și o degringoladă a trecerii spre o altă lume. Iar satul se caută pe sine, caută să reziste disoluției familiei tradiționale și crizei valorilor. E adevărat că satul nu mai este o unitate organică bazată solidaritate de acest tip, dar poate și noi idealizăm prea mult trecutul. Nu se mai trăiește conform tradiției, dar civilizația rurală încă este vie, chiar dacă civilizația rurală tradițională a dispărut din viața de zi cu zi. Însă tradiția este tradiție tocmai în momentul în care se transformă în inconștient colectiv, un fond care poate fi păstrat și actualizat în forme culturale diverse, culte sau populare.
“Civilizația rurală e o sursă esențială pentru civilizație. În lumea satului sunt valorile curate, nu ai cum să reușești aici dacă nu ești curat, așa că acolo e comoara României”, scrie Peter Hurley, un irlandez care, de câțiva ani, se luptă zi de să conserve valorile tradiționale din zona Maramureșului.
Civilizația rurală, ca manifestare a sufletului românesc, alături de țarani, ca purtători ai unui sentiment al spațiului și timpului, poate oferi omului modern o alternativă la pierderea sensului, a uitării de sine sau la crizele identitare. Civilizația rurală poate reînvia în fața noastră practici ale unui timp armonios al societății, un timp al tradiției în care oamenii nu erau răstigniți între conştientul raţional şi inconştientul refuzat, cum spune Jung. În timp ce omul tradițional se oferea naturii și universului în totalitatea ființei lui, omul modern desacralizează și elimină transcendența, se luptă cu trecutul, intră în opoziție cu propria lui esență, pentru că nu mai este în stare să înțeleagă propriul lui interior, populat cu conținuturi mitice sau cu fantastic, plin de simboluri și semne. Copiii noștri pot regăsi în universul sărbătorilor o parte a României miraculoase, pot participa la reconstrucția unui timp trecut.
Într-un moment în care mai putem reînvia insula noastră de autentic și armonie cu lumea, mai putem sa aducem tradiția ca măsură, mai putem să locuim spiritual universul nostru și să refacem armonia cu lumea. Astăzi, când uniformizarea,  globalizarea și falsificarea emoțiilor ne absorb tot mai mult, cultura tradițională ne poate salva ființa și identitatea sau ne poate sprijini în regăsirea unor sensuri fundamentale ale existenței noastre. Aceasta este partea de spiritualitate cu care ne putem integra cel mai bine în cultura europeană sau în cultura lumii, fără disoluție, fără să ne pierdem ca identitate și ca națiune.

Nu vreau să cădem în nostalgia și mistica tradiției, dar nici nu împărtășesc entuziasmul orb al distrugerii rapide a satului în contul unei viitoare și iluzorii Europe urbane. Înainte de a distruge satul și civilizatia lui rurală, ar trebui să ne gândim bine, iar cel mai bun lucru pentru o țară este să consolidezi așezările umane, nu să transformi teritoriul în uriașe câmpuri de rapiță, materie necesară industriei.

În prezent, 86% din teritoriul României și 90% din teritoriul European este ocupat de colectivitățile rurale, chiar dacă în România doar puțin peste 40% dintre oameni mai locuiesc la sat. Ne uităm în statisticile și ideologiile contemporane și spunem că este un handicap. Nu este un handicap decât în măsura în care lăsăm satul românesc fără condiții moderne de viață și nu sprijinim dezvoltarea acestor comunităși care au fost secătuite de comunism și de dezvoltarea intensivă la care a supus România. România rurală este vizitată de politicieni doar în campaniile electorale, atunci când ei recoltează de aici voturi contra promisiuni. Din când în când se mai asfaltează un drum sau se repară o școală, dar și asta mai ales în apropierea alegerilor.

Acum, în lume, meseria de agricultor este practicată de peste 1,3 miliarde de persoane, această cifră reprezentând undeva în jur de 40% din populația activă a globului. Sigur, peste tot în lume condițiile sunt tot mai defavorabile pentru micile exploatații agricole, dar acesta nu este un argument pentru a accepta dispariția unei meserii. Să zicem că reducem discuția despre sat la agricultură, așa cum fac adesea cei care vor să ne demonstreze că România va câștiga doar din marile exploatări agricole, calcul economic corect, de altfel.  Strategic, noi ar trebui să gândim în termenii suveranității alimentare. Suveranitatea alimentară este lucrul cel mai important în condițiile unei emergențe a crizelor din ultima perioada de timp. Acum suntem niște iraționali consumatori de produse alimentare străine, de proastă calitate, ne distrugem producția internă și importăm produse ieftine și toxice. Am devenit o piață de desfacere în condițiile în care România ar putea oferi hrană de calitate pentru 80 de milioane de oameni. Mă mir că politicienii vorbesc în mod constant despre tot felul de forme de suveranitate (pierdute, tot mai vizibil): Securitate energetică, Securitate militară etc. Dar securitatea alimentară este vitală dacă suntem atât de inteligenți să ne gândim la viitor. Suveranitatea alimentară este un drept important al comunității naționale și se referă nu doar la imperativul producerii de hrană sănătoasă și la conservarea mediului, dar și la păstrarea capacității unei țări de a face față unor posibile și tot mai dese crize. Astăzi, tot mai mult această capacitate este afectată. La marile dezordini globale, agricultura româneasca poate aduce o soluție locală, sănătoasă, testată sute de ani alături de o cultură alimentară.
Statisticile arată că, în prezent, în lume, peste 1 miliard de oameni suferă de foame, iar agricultorii noștri ar putea participa și ei la hrănirea flămânzilor lumii. De ce să preferăm a da ajutoare de șomaj pentru milioane de oameni inactivi la orașe în loc să sprijinim agricultura de familie sau pe micii producători de la sate?
Când agricultura bio a devenit o ramură a producției de lux, ar trebui să sprijinim satele să ocupe această nișă pentru că noi avem un atu major: majoritatea satelor noastre nu au abandonat încă acest mod primar de a face agricultură. Agricultura țărănească poate diversifica si răspunde la așteptările societății pentru o hrană de calitate, poate readuce populația în acest tip de comunităși și poate sprijini politicile antipoluante și dezvoltarea durabilă, devenită tot mai mult o metaforă în spatele căreia se ascunde extinderea industrializării agriculturii și dispariția modurilor de producție tradiționale.

La nivelul Uniunii Europene există un plan privind dezvoltarea rurală în Europa, în următorul exercițiu finaciar sunt alocate peste 100 de milioane de euro, dar marile nevoi ale satului trebuie să existe în planul nostru, în strategia noastră: trebuie să reducem abandonul școlar, să finanțăm învățământul care să dezvolte meserii tradiționale, să formeze specialiști și tehnicieni pentru agricultură, dar și competențe pentru zona turistică, trebuie să dezvoltam o administrație care să nu-i poarte pe oameni pe drum, dar și instituții de creditare și garantare, infrastructură pentru cultură și civilizație, trebuie să ne permitem profesori și medici platiți mai bien și cu condiții de a trai în spațiul rural. Toate acestea sunt nevoi ale satului românesc pe care trebuie să le conștientizăm ca elemente ale proiectului nostru de țară.

Dacă am avea curajul să punem ruralitatea în nucleul proiectului de țară cred că am valorifica o șansă importantă pentru România. Spre exemplu, Franța a anunțat recent că face acest lucru, încercând să depășească competiția teritorială și să pună capăt opoziției dintre sat și oras. Va trebui să stimulăm echiparea teritorială și complementaritatea și să sprijinim comunitățile rurale într-un proiect pe termen lung și să le oferim continuitate.

Satul nostru are nevoie nu de poezii sau elegii, ci de un un consens și de câțiva politicieni curajoși care să aibă curajul de a ieși din ipocrizia și fatalismul indus pentru a milita și pentru a dezvolta proiectul prin care ne propunem  să salvăm România rurală. 

Editorial pentru SINTEZARevista de cultură şi gândire strategică, numărul 30, iulie 2016.

21 iulie, 2016

Murivale şi proiectul lui de ţară



Murivale  este un un artist plastic care aduce frumusețea acolo unde s-a cuibărit urâtul şi mizeria. IÎntr-o parcare de la kilometrul zero din Bucureşti, uitată de lume şi de vidanjorii ei, lui Murivale i-a trăznit ideea să facă ordine, să măture, să spele, să adune gunoaiele. Şi-a dat seama că nu poate să dureze mult curăţenia într-un loc ca acela şi a început să facă din el un colţ de lume pentru o pogorâre a Sfantului Duh. A pictat madone şi prunci, metafore pentru greutatea cu care se naşte civilizaţia într-un mare şi încâlcit oraş balcanic. A văruit pereţii cu grijă şi, timp de trei săptămâni, a pictat fără încetare. De ce Madona cu pruncul? Pentru ca să nu facă pipi oamenii pe aceste ziduri, mi-a răspuns. Adică, mă întreabă retoric,  poţi face pipi pe locul de unde te priveşte  Madona cu pruncul? Nu-i răspund, intenţionat, ca să nu-i stric vraja discursului cu sinceritatea mea de om păţit.  A adus şi metaforele numerice ale informației pe care inginerii o codifică şi deschid o lume virtuală, probabil de o mare frumuseţe pentru ei, doar un loc fără viaţă pentru neofiţi.
A îmbrăcat copacii în culoare, dar mai ales în culoarea văzduhului spre care se urcă ei. Undeva a montat o scară albastră care are pe treapta de sus scrijelit un vers din BUG MAFIA: Ridică-mă la cer! Obsedat de frumuseţe şi revoltat de faptul că nimeni nu-l ajută să scape acel colţ de lume de mizerie şi şobolani, a vrut să facă acolo un sanctuar deoarece în acea parcare a văzut oameni murind în iarna trecută de boală, frig și mizerie, în timp ce alți oameni se făceau că nu-i observă.  Am vrut să aduc lumină şi frumuseţe în acel loc care fusese ştampilat cu sărutarea rece a morţii, îmi spune Murivale. La un moment dat vreau să-l întreb pe cel care fusese ucenicul maestrului Baba de ce preferă dialogul lui peste secole cu Michelangelo şi alti clasici italieni. Dar cred că știu și nu-i mai curm discursul însufleţit despre maternitate şi îngeri: în acele timpuri arta era doar frumuseţe, astăzi artele frumoase caută mai mult originalitatea, insolitul sau surpriza perceptivă.  El, Murivale, trăieşte în acele timpuri în care spiritul nu era atât de divizat, când credinţa, binele, frumosul convieţuiau și nici rațiunea nu era despărţită de suflet şi simţire.  Mă conduce pe râul ideilor şi emoţiilor care i-au venit în cascadă,  în timp ce a pictat acea minune răsărită în parcarea de la kilometrul zero al Bucureştilor. Uneori ne întoarcem înapoi pentru că am uitat ceva. Ne întoarcem la un sfânt albastru născut din întamplarea vandalizării lucrării de nişte copii. Aruncaseră cu o găleata de vopsea şi un genius loci a aranjat totul încât nu mai era nevoie de nimic de adăugat sau corectat.

A desenat tot ceea ce i-a părut a putea fi parte din frumusețea lumii lui, inclusiv câinii lui cei mulţi, păsările păcii sau stanjeneii care urcă în copaci sau zboară cu păsările prin aer. A pictat şi o Golgotă cu gândul la propria lui viaţă, de la orfelinat şi până pe prima pagină din New York Times.

La un moment dat, pe un perete, i-a apărut harta României şi Murivale a înţeles că a lucrat acolo la ceea ce poate fi un proiect de ţară. Adică proiectul de a alunga mizeria sau urâtul şi a face să răsară frumusețea a fost imboldul interior, neștiut, de a face un proiect de ţară. I-a zis ATINGEREA INEFABILULUI şi când a dat titlul s-a oprit obosit ca dupa o istovitoare urcare a Golgotei. Acolo, în parcarea insalubră de la kilometrul zero, România începea să se schimbe.

În timp ce mă îndepărtez îmi aduc aminte că, anul trecut, parcă,   Murivale a distribuit prin oraș bulgări de fericire tuturor celor care treceu îngânduraţi sau trişti pe langă el. Ajuns în biroul meu, în fata munţilor de dosare, îmi trebuie ceva timp până să mă eliberez de uimirea de a fi întâlnit un sfânt într-o parcare de la kilometrul zero.

PS. După o discuţie cu primarul Robert Negoiţă convenim să facem un experiment şi un proiect de lege privind acreditarea Uniunii Artiştilor Plastici de participare la proiecte de regenerare urbană şi integrarea artei ambientale şi intervenţiei artistice în spaţii urbane degradate.  Murivale a  fost deschizător de drumuri şi apostol al frumuseţii aşezate peste faţa urâtă a oraşului când a fost singur şi neajutat de nimeni,  dar va mai avea oare nebunia de a ne fi şef al acestui proiect, dacă acesta este permis şi visul lui s-a realizat, iar poarta la care bătea acum s-a deschis? Nu va trece oare la forţarea altei porti închise, aşa cum face de o viaţă?

19 iunie, 2016

Romania – meciul unei generații





România fotbalistică joacă astăzi un meci important la Lyon, împotriva Albaniei. Un meci pe care trebuie să-l câștige. De câteva zile mă uit după reacțiile semenilor mei. Unii sunt pesimiști, alții se gândesc că este sub nivelul nostru chiar și să ne comparăm cu această țară balcanică pe care am bătut-o de multe ori. Alții, masochiști parcă, așteaptă un rezultat prost ca să poată spune ceva de genul: v-am spus eu, nu avem echipă, suntem praf, Tata Puiu e de vină, ori federația sau această generație. Trăim într-o lume liberă și fiecare se poate poziționa cum vrea față de evenimentele vieții lui sau cele ale comunității sau ale națiunii, dar nu ar fi rău dacă am putea să fim un pic mai realiști în ceea ce privește fotbalul și cu sufletul mai deschis pentru a primi o sărbătoare, cum este fotbalul în lumea spre care tindem ca model sau prosperitate.


În doar câteva zile am uitat că această echipă a României a arătat întregii lumi, în meciul cu Franța, că suntem o țară care încă mai luptă, o țară care nu se lasă,  chiar dacă uneori o pune în genunchi vreo lovitură a destinului. Am părut o echipă, niște draci care aleargă tot timpul, se dublează parcă la infinit, cum spuneau francezii după meci. Au arătat o țară vie, un brand luminos ceea ce, să recunoaștem cinstit, este puțin neadevărat, este probabil valabil doar în proiectul nostru visat individual. Noi nu reușim de 25 de ani să construim un consens minim pentru lucrurile și direcțiile mari, nu reușim nici în ceasul al doisprezecelea să ne unim pentru un proiect de țară, mai degrabă ne cheltuim toată energia din politică pentru lupte fără de sens și finalitate colectivă.

Am coborât împreună cu premierul României în vestiarul echipei unde copiii noștri nostri trimiși în cazanul de presiune francez erau căzuți. Cu arcade sparte, cu pomeți umflati de loviturile interzise ale cocoșilor galici răniti, erau încă năuciti de lovitura din ultimul minut. Nu aveau referința despre Leonidas și cei trei sute (niciodată nu i-am învățat asta!) pentru a înțelege că au facut un lucru minunat, că dincolo de acel gol nenorocit, ei au obținut o mare, imensă victorie a României asupra ei înseși. Au depășit în acel meci complexul de țara mică, au arătat lumii un proiect al României viitoare. I-am îmbrățisat îndurerați și noi, dar am observat un lucru: erau primele minute de la iesirea de pe gazon și fiecare suferea singur, dupa propriul obicei, undeva într-un colț, cufundat în sufletul său. Unii aveau lacrimi în ochi, alții se uitau  spre tavan, dar erau din nou singuri, nu se vedea echipa. Erau exact parte din România interioara, nu România de export. Erau ca și noi, părinții lor, născuți în timpurile unor vremi care ne îndepărtau unii de alții, ne ascundeam de frica delatorilor despre care securitatea spunea că sunt peste tot.

I-am recunoscut atunci perfect și îmi vor ramane dragi până la sfârșitul vietii, chiar dacă nu vor câștiga titlul de campioană europeană: nu erau niște mașini de fotbal, niște roboți cum le cerem noi, erau copiii nostri, oglinzi ale noastre, bucăți din ființa națională. Văzându-i, am avut revelația că meciul cel mai mare al lor a fost meciul cu Franța, un meci al unei generații, un meci pe care l-am pierdut, după cum vor constata statisticile peste ani,  dar un meci pe care l-am câștigat pentru România căutătoare de căi de urmat.

Acești copii ai noștri au câștigat inimile celor două miliarde de telespectatori care, cu siguranță, în marea lor majoritate s-au identificat cu noi, dar noi suntem autorii morali ai rezultatelor poate mai slabe pe care statistica fotbalului le înregistrează pentru aceasta echipă. Timp de 20 de ani am lăsat fotbalul pe mâna unei familii și a unei găști de samsari care au tranzacționat jucătorii ca pe vite, fără a gândi în niciun fel dezvoltarea lui. Nu am mai făcut terenuri de fotbal, nu am investit în educația sportivă, am lăsat totul la voia întâmplării. Astăzi, în multe sporturi, organizarea bate talentul sau masa mare de selecție, echipele unor țări de 300.000 de locuitori luptându-se de la egal la egal cu restul lumii. Astăzi, proiectele lui Răzvan Burleanu și a tinerei lui echipe sunt preluate de UEFA și FIFA ca bune practici și vor produce cu siguranță viitoarea generație a echipei naționale, dar nu mai devreme de un deceniu. Dacă vom avea mintea să sprijinim aceaste proiecte, să investim în copiii de acum, atunci în viitor vom putea să avem echipă de la care să cerem rezultate constante.

În această seară echipa nostră va iesi din nou să se bată pentru România. Vor avea încă în minte gustul amar al reacțiilor noastre din țară după egalul cu Elvetia, chiar dacă publicul de la meci nu a plecat înainte de final și nu i-a huiduit. Românii diasporei noastre au înțeles mai bine, ei au asemenea meciuri în fiecare zi, singuri printre străini. I-au aplaudat și le-au mulțumit, încă o lecție pe care diaspora noastra o dă României.


În teren vor fi 11 copii ai noștri, puși să se bată cu 11 copii ai albanezilor, la fel de disperați ca și noi, crescuți poate în condiții mult mai grele. Ce 11 din teren și cei de pe bancă se bat în locul nostru pentru a împinge mai în față  România în clasamentele națiunilor. Este o parte mai vizibilă a unui război pe care îl dăm în fiecare zi. Nu putem să fim decât împreună în această încercare disperată a lor de a câștiga o bătălie importantă al unui război pe care noi aproape l-am pierdut.  

Indiferent dacă vor pierde sau vor câștiga ei rămân copiii noștri de aur, dintr-o generație de care nu am avut grijă. Ei sunt eroii bataliei de la Paris, sunt cei care timp de 90 de minute au arătat lumii cum ar trebui să arate România. Le datorăm respectul nostru și nu aruncarea cu lăturile frustrărilor noastre personale sau colective.


Nu sunt roboții unei mașini de fotbal, sunt copiii unei națiuni care își revine cu greu dintr-un coșmar al istoriei. Sunt copiii noștri și le datorăm, la întoarcerea în tara, tăierea vițelui cel gras. Succes băieți, succes Tata Puiu!



Hai România!

05 iunie, 2016

Ziua alegerilor





Azi sunt alegerile locale din 2016. Aceste alegeri sunt mai importante decât s-a văzut dintr-o campanie electorală mai săracă şi poate mai puţin spectaculoasă. Poate că au lipsit marile mitinguri electorale, marile personalități care își permit luxul de a spune orice sau echipele de șoșonari cu pungile de bani pentru cumpărat voturi. Dar nu cred că regretăm acele lucruri, nu avem niciun motiv, doar că ne obișnuisem cu acele lucruri. Aceste alegeri au însă câteva mize ascunse, dar foarte importante. Nu sunt ascunse pentru că cineva ar urmări asta, pur si simplu sunt ascunse celor care analizează superficial sau manelistic viaţa politică. Sunt ascunse pentru cei care înţeleg politica doar ca pe o luptă în care câştigă cel care are toporul mai mare sau care întreţine un circ al iluzionismului câştigător fiind cel mai mincinos, cel mai şmecher. Altfel, mizele sunt la suprafață, pot fi văzute chiar de copilul care nu ştie convenţiile sau de nebunul care le-a uitat şi strigă: „regele este gol”.

Partidele mari vor putea vedea că nu trebuie să lase mass-media să desfăşoare campania electorală în locul lor. Şi nici să nu aştepte pe alţii să le facă schimbarea, deoarece colegialitatea ar trebui să fie mai tare ca respectul pentru electorat. Până la urmă, demonizarea unui personaj sau a a altuia nu are efect absolut, iar pentru a schimba societatea, nu este suficient ca organizaţiile neguvernamentale să organizeze simpozioane și liste negre, ele trebuie să promoveze personaje credibile și programe cu care să intre în competiţie, în direct, cu candidaţii necurați. Nici televiziunile cred că nu vor mai putea spune: „eu te-am făcut, eu te omor, liderule”! Evident, televiziunea este cea mai tare media, dar rămâne agentul principal al MEDIERII; adică face legătura între om și public. Dar dacă omul este un politician de carton, ce armură de sclipici să pună peste o umbră de om? Politicienii trebuie să iasă din nou în stradă (să nu aştepte să iasă alţii pentru ei), să ţină discursuri, să motiveze, să-și asume opţiuni şi alternative, să ridice un steag pe care oamenii să-l urmeze.
Se va vedea că teritoriul Facebook şi vedetele sale activează mai puțin electoratul din viața reală. Vom observa că nu putem înlocui deocamdată personajele reale, cu defecte şi calități, cu personaje născute din marea de like-uri. Rețelele de socializare pot ajuta mult la comunicarea instantanee, la crearea de emoție momentană, dar nu vor putea deocamdată furniza destule argumente pentru a crea zei ai politicii. Poate mai încolo, dar pentru moment, Facebook poate crea reţele de sprijin pentru cauze juste, poarte împinge înainte idei inovatoare, însă nu este destul de sofisticat sau destul de potrivit în a minţi, nu poate crea personaje puternice şi vii, din oameni de paie. Dacă Facebook va miza pe oameni reali, puternici şi adevăraţi, atunci va putea aduce acel plus necesar în curăţarea scenei politice de corupți, golani sau profitori. De filfizoni va fi mai greu de scăpat, deoarece virtualul suporta aces tip social. Comparaţi like-rile cu numărul de voturi sau cu procentele din sondaje: veţi vedea o mare diferență, mai mare decât bănuiați. Poate vor înţelege astfel şi politicienii că nu te poţi ascunde pe Facebook de viața care îți cere dialog cu oameni reali şi emoţie adevarată sau empatie cu suferinţa semenilor.
Vom observa, probabil, că se va deschide prima poartă pentru partidele noi şi pentru personaje noi. Sigur, nu se va deschide poarta cea mare a politicului, dar vor intra mulţi consilieri locali care nu fac parte din partidele consacrate, iar această mişcare se va consolida în toamnă şi mai ales peste patru ani. Nu cred că tinerii nou-veniţi în politică sau noii activişti  vor reuşi să revoluţioneze politica sau că temele lor vor învinge acum în lupta cu lipsa ideilor politice care este din ce în ce mai mare. Ei vor acum să arate tuturor că trăiesc într-o lume care nu-i înţelege, o lume care nu preţuieşte viaţa, frumosul sau adevărul. La nivelul lor, în funcţie de contextul istoric, fiecare generaţie s-a revoltat. Când vor creşte, dacă nu se vor integra pasiv, dacă vor ţine la valorile de acum şi îşi vor ghida viaţa conform  acestora, atunci lumea se va schimba cu siguranță. Şi se va schimba sub bagheta lor, prin noua viaţă pe care o vor impune ei. Dacă vor avea curajul să facă partide noi sau să le populeze pe cele de acum, atunci vor câştiga pe termen mediu şi  lung.
Însă politicienii, mai noi sau mai vechi, vor trebui să răspundă mai clar şi cu argumente, la câteva întrebări fundamentale: ce este acela liberalism? de sunt socialişti? de ce au ales creştinism-democrația? Acum toţi au acelaşi discurs sau se înghesuie spre centru, iar DNA a demonstrat că partidele  se aseamănă, mai mult decât se deosebesc. Politicienii sunt cei care vor trebui să dea răspunsuri la marile probleme ale societăţii, ale ţării şi ale Europei, deoarece trăim într-o lume tot mai periculoasă care cere acţiune şi decizie. Acum, cea mai mare parte a policienilor noştri au migrat, singuri sau împreună cu partidul sau un grup din partid, spre altă zonă politică. Uneori camuflându-se, alteori fugind de nucleul care i-a format. Nu se poate fugi la infinit, nu se poate păcăli la infinit electoratul printr-o simplă schimbare de nume, culoare sau siglă. Cred că politicienii vor reuşi în viitor să dea politicii o nouă demnitate, una pe care acum nu o are în faţa unei populaţii dezamăgite. Nu este o utopie, nici doar un vis, cunosc tot mai mulţi oameni disperaţi de actuala stare de lucruri sau tineri curați care caută un lider sau o echipă cărora să li se alăture. Vor gasi până la urmă.

La aceste alegeri vor fi aleşi şi unii care sunt pe lista infractorilor sau alţii care nu corespund criteriilor integrităţii. Nu trebuie să fim descurajaţi. Dacă se va întâmpla acest lucru, putem considera că este o lecţie din care să învăţăm ceva, iar un lucru important de învăţat este următorul: cât timp vom frâna descentralizarea şi vom aproba la Bucureşti chiar şi candidatura unui primar de sat din vârful muntelui, oamenii se vor strânge în jurul unor personalităţi locale și nu vor recunoaşte cu toții eticheta de corupt sau de cercetat penal pusă undeva departe, la Bucureşti. Dar, în toamnă, partidele vor avea şi mai mulţi tineri pe listele de la parlamentare, iar curățarea politicii va continua. Abia atunci când ea este făcută cu ajutorul cetățenilor, prin vot, atunci schimbarea devine un proces solid şi definitiv.

Aceste alegeri sunt primele alegeri în care nu s-a cumpărat electoratul cu ulei şi zahăr, cu cizme de cauciuc sau pelerine galbene ori cu uriaşe PET-uri de bere. Au fost reclamate incidente nesemnificative şi sunt aşteptaţi să meagă la vot în jur de 40-45% dintre cetăţeni. Credeţi că acesta nu este un semn? credeţi că lumea se poate întoarce înapoi? Eu nu cred.

Politica este despre convieţuire şi comunicare, despre încrederea în ceilalţi şi despre respectul regulilor. În această campanie, oamenii au respectat regulile. Trebuie să mergem mai departe cu practica stabilirii de reguli, reguli din ce în ce mai clare în procesul  politic sau administrativ. Să facem administraţia mai transparentă, să dăm administraţiei locale mai multe drepturi de a decide, să vedem cum implicăm mai mult cetăţenii în decizia marilor probleme ale societăţii şi altfel decât în perioada alegerilor. Să-i educăm şi să-i specializam pe cei aleşi. Cred că acestea sunt borne pe drumul care duce la schimbarea politicii din România.
           

Cred că votul liniştit de azi este un pas spre o nouă Românie. Cred că schimbarea României începe astăzi. 

24 mai, 2016

CINE SUNT DUŞMANII ROMÂNIEI?



De Ziua Naţională a României, multă lume are sentimentul sărbătorii. Din patriotism sau dintr-o dorinţă firească a fiinţei noastre căutătoare de plăcere şi evadare din cotidian. Sunt şi unii care se prefac, dar cu ei nici măcar nu merită să ne batem capul a face vorbire, cel puţin într-o astfel de zi. Chiar dacă ştim că aceste sărbători sunt mitologii colective, că naţiunea, în sine, este o invenţie culturală, sociologic funcţionează regula profeţiei care se autorealizează. În domeniul social sau uman, un lucru în care crezi se poate întrupa chiar din imaterialitatea şi forţa credinţei respective.

Naţiunea şi cetăţenia sunt asemenea minuni născute din iluzia şi nevoia de apartenenţă şi din nevoia de a fi împreună în colectivităţi care se deosebesc de simpla vieţuire biologică. Spunem şi credem despre noi că suntem speciali doar pentru că am rămas legaţi de aceşti munţi de piatră sau înşiruiţi pe cursurile acestor ape cristaline. Alţii, mai încolo, vor avea sentimentul că sunt poporul cel mai bogat de pe pământ pentru că locuiesc de atâta timp sub acele stele sau sub această Cale Lactee. Aceste credinţe în lucruri inventate din nevoie socială este miracolul cel mai mare al vieţuirii împreună, al naşterii societăţii. La asta se adaugă ceea ce au adus Isus şi alţi profeţi, întemeietori de religii: iubirea şi mila pentru celălalt, solidaritatea şi sacrificiul pentru ca această minunată fiinţă colectivă să treacă peste toate ameninţările.

În acest proces de coagulare a identităţilor colective, ideea de duşman are un loc special, deoarece lupta comună, reală sau imaginară, este un principal drum comun, marşul cel lung al devenirii noastre. Faptul că suntem aici este, în formula istoriei, rezultatul miraculos al luptelor comune şi al faptului că am trecut peste greutăţi şi ne-am învins toţi duşmanii. Construcţia duşmanului ne ajută şi la explicaţia insucceselor mai evidente, adică a acelor rateuri istorice pe care nu le putem ocoli prin nicio şmecherie narativă. Duşmanii nu sunt întotdeauna imaginari, inventaţi, în multe cazuri sunt reali, dar nicio naţiune nu scapă de monştri imaginari.

Pentru noi, românii, oricum o naţiune nu prea favorizată ca poziţie geopolitică, (deşi cred că şi asta este un mit!), inventarul duşmanilor este destul de lung şi, în funcţie de epocă, el ne invadează cu priorităţi diferite manualele de istorie şi discursurile politice. Au fost duşmani vecinii, cu excepţia Mării Negre, după o cunoscută butadă a celui mai mare istoric făuritor de mitologie, Nicolae Iorga. Au fost, pe rând, popoarele migratoare sau tătarii, turcii sau ruşii, bulgarii sau evreii. Ungurii sunt duşmanul nostru cel mai important (duşmanii noştri cei iubiţi, cum spune un prieten franţuz) şi este greu să-i privim altfel, chiar dacă în ultimii ani lucrurile s-au schimbat mult. Duşman feroce ne-a fost fascismul, a venit apoi comunismul, noi niciodată nu am avut vreo mare oportunitate, doar vicisitudini, cu atât mai mândri trebuie să ne simţim astăzi. Să nu mai vorbim de duşmanii noştri ţigani, care ne fac de râs în Europa, ba şi-au luat şi nume de la Roma noastră cea străbună. Într-o cercetare sociologică realizată în urmă cu câţiva ani, peste 80% dintre români declarau că sunt mult mai inteligenţi decât europenii, chiar dacă testele de cultură generală sau cunoştinţe ştiinţifice arată exact invers. Şirul duşmanilor este mult mai lung dacă luăm în calcul „barbarii de tirani” şi alte umbre ale unei istorii ale pătimirii româneşti. În această vară, unii au descoperit că Europa şi statele ei nu mai sunt prietenii seculari, cei pe care i-am apărat de turci ca să-şi facă minunate catedrale gotice, ci nişte duşmani care ne impun conducătorul suprem şi ne fură petrolul şi aurul şi chiar ... ardelenii, doar că ei pleacă singuri la prieteni şi uită să se întoarcă. Pentru o parte dintre români duşmanii sunt „cei de la putere”, pentru ceilalţi „pesediştii” sau „peneliştii”, o parte a românilor au început să creadă că revine un duşman istoric consacrat de propaganda comunistă, „ciocoii”. Tot mai mult, românii cred că politicienii pe care ei înşişi i-au trimis în parlament, de-a lungul anilor, sunt marii duşmani, dar uită că au mers la vot şi au votat pe ulei şi zahăr, ori au votat superficial doar împotrivă, fără a se gândi bine dacă merită votul lor cei pe care acum îi votează doar ca să le facă în ciudă celor votaţi anterior. O vreme i-am privit ca pe duşmani pe cei care nu au mâncat salam cu soia, şi, mai nou, chiar rătăcitoarea noastră diasporă este vinovată pentru un vot care ne-a scormonit liniştea şi inerţia.

Dar, de Ziua Naţională, ne îmbrăcăm frumos şi mergem la manifestaţia unde politicienii îşi vor tocmi galerii care să le fluiere adversarii şi aplaudaci pentru şefii veniţi de la Bucureşti. Unii vom ajunge să mâncăm fasole de la cazan şi gustul ei poate ne va aduce aminte de armată şi poveştile ei nesfârşite şi vom uita o clipă de duşmanii milenari, ne vom spune „la mulţi ani” iar, în Transilvania, îi vom îmbia pe unguri, mai în glumă, mai în serios, să poarte cocarde cu tricolorul nostru, nu al lor. Vom scoate steagurile afară, armata îşi va arăta muşchii, iar birocraţii unei armate desculţe vor vorbi la televizor îngroşându-şi vocile. Cocardele tricolore o să pară nişte fluturi migraţi pe nişte revere la o adresă greşită, deoarece platourile cu mâncare sunt, de Ziua Naţională, obiectul principal al atenţiei, la recepţii şi adunări publice.

Duşmanul nostru cel mai important este sărăcia care ne-a intrat în suflet şi cultură, o înapoiere istorică de care suntem, cel puţin în parte, vinovaţi şi noi nu doar împrejurările şi poziţia geostrategică. Ar trebui să luptăm şi împotriva unui duşman la fel de puternic: egoismul, individualismul care fac să nu putem lucra în echipe, să nu continuăm proiectele, să distrugem tot ceea ce face predecesorul, de multe ori fără niciun sens, doar pentru că nu ştim să admirăm sau să recunoaştem că lumea nu începe şi nu se termină cu noi. Ne însoţeşte prin istorie lipsa instinctului pentru interesul colectiv, pentru partea comună a avuţiei noastre. O parte din distrugătoarea corupţie care ne blochează proiectele colective vine din nesocotirea evidenţei că o societate nu poate merge mai departe dacă nu punem ceva în comun sau nu protejăm ceea ce este al tuturor, sporind această zestre cu fiecare zi. O lipsă de sensibilitate pentru suferinţa celor mulţi, o nesocotire a educaţiei şi ştiinţei, privilegiind norocul sau şansa, va face ca multe decenii de acuma încolo să rămânem în urma unor ţări europene mai mici ca noi şi poate mai puţin dăruite de la natură. Încă nu am ajuns să înţelegem că omul este darul ceresc cel mai mare şi el trebuie protejat şi ajutat să se desăvârşească.
Un şi mai mare duşman este orgoliul, trufia naţională, căutarea vinovaţilor dincolo de noi, pentru orice situaţie de eşec, lipsa unui exerciţiu critic şi autocritic sau a sincerităţii de a ne privi în oglindă aşa cum suntem, chiar dacă ceea ce vedem nu este foarte plăcut. Strategia minciunii şi prefăcătoriei, între noi, dar şi în colaborarea cu partenerii de istorie, ne face să pierdem respectul multor naţiuni şi, pe nedrept, oamenii noştri excepţionali să fie dezavantajaţi când caută să reuşească în lumea largă.
Nerespectarea statului şi a instituţiilor sau organizarea în hoarde sau clanuri pentru a devaliza patrimoniul comun va fi mult timp un aprig duşman şi principala frână pentru intrarea noastră în modernitatea care ridică nivelul de civilizaţie şi cel de trai. Duşman mai mare ca improvizaţia este poate doar mimetismul şi formele fără fond, lenea gândirii şi şmecheria ca formă de inteligenţă prost direcţionată.
Mai putem reţine întinsul mâinii către un stat pe care îl devalizăm noaptea, iar ziua îi cerem de mâncare, dar şi lipsa energiei în a duce proiectele la capăt, orice entuziasm terminându-se, la noi, o dată cu lansarea proiectelor. Elitele noastre sunt atinse de narcisism şi de căutarea admiraţiei şi aplauzelor unor mulţimi pe care nu dau doi bani şi le dispreţuiesc. Nu ne va fi mai bine cât timp vom pierde lupta cu încă un adversar redutabil: lipsa de încredere în celălalt, aproapele nostru. Fără efort colectiv şi fără respectul regulilor şi al legilor, drepte sau mai strâmbe, aşa cum le facem, nicio naţiune nu a reuşit vreodată să treacă de stadiul „în curs de dezvoltare”. Aşteptăm tătucul, salvatorul, liderul proverbial care să ne ducă în Paradisul Bunăstării, dar nu acceptăm sacrificii şi nici efort prelungit pentru un scop. Vrem totul peste noapte, lipsa răbdării şi a viziunii pe termen lung sunt poate întrecute doar de lenea de a gândi viitorul şi dezbinarea politică cu războaiele ei absurde.

Mă opresc, am identificat prea mulţi duşmani interiori? Am devenit eu însumi un duşman care vrea să strice această minunată sărbătoare? Ţuica fiartă şi fasolea de la cazan se termină repede şi ştiu că timpul pentru un discurs sincer s-a dus. Vom reveni la etichetele de sărbătoare: cei mai ospitalieri, cei mai viteji, cei mai drepţi dintre muritori. Nu e rău, nu ar fi nimic negativ, dacă am crede asta cu tărie, cu disperarea de săraci ai Europei, atunci poate chiar am deveni poporul ales şi visat. Dar noi nu visăm cu tărie la ceva, nu avem timp să ne concentrăm la un asemenea proiect: la noi înfloreşte cuvântul „caterincă”. Ce, eşti prost să mă crezi, mă ardelene, îmi spunea un coleg de armată, tu nu înţelegi că a fost doar caterincă? Înţeleg, prietene, după trei decenii de trecut munţii, e multă, prea multă caterincă.

Dar nu pot să nu mai pun măcar o întrebare: De aceşti duşmani interiori cine ne apără? DNA–ul, preşedintele, UE, NATO sau Banca Mondială? Nu cred, deocamdată nimeni, dar am putea face un efort să ne hotărâm că de mâine ... Da, chiar de mâine, fiecare dintre noi ... Dar fără să fie caterincă.

Deocamdată, doar o rugăciune: Doamne, apără România! Şi te implor, Doamne, apără-ne de noi înşine!

Editorial pentru SINTEZARevista de cultură şi gândire strategică, numărul 28, mai 2016.