01 iulie, 2010

Marketingul noilor haiduci

România și o mutație culturală . Spre cultură a distracției

Modul în care societățile își constituie grilele și mecanismele de selectare pentru elite este relevant pentru o serie de reflexe sociale de profunzime care pun în lumină acest proces. Fenomenul de coagulare a admirației colective, canalele publice de influență și strategiile de discurs ale starurilor devin documente sociale deosebit de importante pentru a descrie sau explica resorturile intime ale unei culturi. Societatea românească este deja în faza celei de a doua industrializări, cum scrie Edgar Morin, in Spiritul timpului, industrializarea care vizează cultura și visurile. Trăim perioada producerii si comercializării viselor și speranțelor, difuzate masiv și folosite pentru a dirija identificari colective, dar si tendințe de consum. Dacă in trecutul recent, proiectarea radacinilor individualității avea în vedere elementul matern (Patria) și elementul patern (Statul), ultimele decenii au efectuat schimbari esențiale în imaginarul colectiv. Sistemele de zeități salvatoarea crează o adevarartă industrie de consum care înlocuiește sau este complementară cu Pantheonul propus de Biserică.

Cultura de masă rezultată este una polimorfă și policentrată, nu este izvorâtă din cultura cultă, de esență intelectuală, ea vulgarizează foarte mult, dar are un avantaj important, identificat de majoritatea sociologilor care o studiază: elimină discontinuitatea dintre cultură si viață. Dispar criteriile estetice, cenzura criticii de calitate și mai ales normele care trasează standarde estetice normative. Cultura de masă nu-și propune idealuri de educatie estetică sau morală, ea este axată doar pe sarcina de a face prozeliți, cu cât mai mulți, cu artât mai bine, cu atât mai eficient. Ea trebuie doar să placă, să adune în jurul acestei industrii culturale cât mai mult public. Productia culturală este animată de dubla mişcare a imaginarului care mimează realul, şi a realului care îmbracă culorile imaginarului. Realul este mereu irigat de inserții imaginare și tendințe evazioniste. Contradicţia dinamică a culturii de masă este între logica industrială-birocratică-monopolistică-centralizatoare-standardizatoare pe de o parte, şi contra-logica individualistă-inventivă-concurenţială-autonomistă-novatoare, pe de altă parte, după expresia lui Edgar Morin.
In cultura de masă dispar frontierele culturale iar nivelarea diferenţelor sociale face parte din standardizarea gusturilor, produselor şi a intereselor căreia mass-media îi le dă o expresie, tendinţa omogenizantă care fragilizează culturile naționale in beneficiul unei culturi fictive pe care o putem numi transnaţională.

Consumatorul român nu are poziții relevante, nici nu-și exprimă gusturile, eventual răspunde operatorilor de interviu care fac studii de piață, rolul desemnat pentru el este acela de a răspunde prin reflexe pavloviene. Se crează astfel un gust mediu și un curent popular. Cultura se desubstanțializează, dar ajunge, simplificată, mai aproape de mase. Se nasc curente populare care privilegiază emoțiile puternice și rețetele cu povești spectaculoase și happy-enduri asteptate cu sufletul la gură.
Prin telenovele, imaginarul însoțește zilnic trăirile reale ale individului, ficțiunea însoțește viața și o completează. Adolescenții români cresc cu o telenovela de mii de episoade, apoi sunt preluați de altă telenovelă și conduși spre vârsta următoare.
Distracția înlocuieste vechile sărbători, sărbatori care îți pierd sensul de separare a vieții cotidiene vulgare, de magic sau mitic.
Cultura distracței eclipsează problemele reale (muncă, șomaj, catastrofe) privilegiind idealul unui hedonism centrat pe persoană sau cuplu. Când scriu aceste randuri (este marti, 27 iunie 2010) în Moldova sunt inundații in care deja au murit 19 oameni și au fost strămutați peste 10 000, dar pe toate televiziunile se dau showuri cu pipițe, iar câteva televiziuni de știri au programate talk-showuri cu politicieni care vorbesc despre confruntarea poilitică pură, cu puterea, fără legături cu viața de zi cu zi. Cotidianitatea este eclipsată de o perdea de fum distractivă.

Politicienii - parte a spectacolului si distracției.

Politica este emoțională, privilegiind pasiunile și punând accent pe confruntare și luptele de circ. Lupta electorală ia forma unei competiţii televizate, în care calităţile simpatice ale candidatului, sau calitatea fundamentala ”a trece sticla” reprezintă cerința principală a rețetei succesului. Politicianul devine o prezență continuă pe platourile de televiziune, este acolo, în cotidianitate, fără să exprime ceva special, de cele mai multe ori fără nici un mesaj. Este un fel de semn de circulație care ține locul instituțiilor politice, devenite total necredibile.

Daniel Barbu spune în Republica absentă , cateva lucruri interesante despre stilul nostru de a face politică: „E vorba de un spectacol politic şi nu de politică, nu cred că (Mircea) Eliade avea dreptate. Personal cred că societatea romaneasca nu are vocaţie politică. Are vocaţia discursului politic. O vocaţie pe care Caragiale a fost probabil primul care a pus-o in evidenţa. A face politica înseamnă a oferi unei societăţi o guvernare bună. În Romania se discută şi se discută de 200 de ani, de la primele proiecte de reformă, apoi trecînd prin Conu Leonida fata cu Reacţiunea şi ajungînd la politicienii nostri de astazi, despre, cam ce trebuie să faca o guvernare bună. Numai în sensul ăsta putem spune că romanii au voluptatea politicii. Romanii au, de fapt, voluptatea, (...) spectacolului politic. Al scenei politice, nu a politicii ca proiect de a trăi împreună.” (...)
Intreaga luptă politică este de fapt o indignare ritualică de factură discursivă, este un joc de contradicție și polemică eternă. Să-l urmăm din nou pe politologul Daniel Barbu: „Intreaga dezbatere publică, în special, cea de la televizor, se poartă în jurul declaraţiilor. Un politician declara ceva, alt politician declara ceva pe marginea declaraţiei primului politician, presa se împarte în tabere, ziariştii îşi fac unii altora reproşuri în legatură cu editorialele pe care le-au scris, deci un fel de, o sa fiu, din nou, niţel preţios, metarealitate, care devine subiectul dezbaterii politice. Nu guvernarea însăşi şi obţiunile strategice care trebuie făcute în legătură cu marile probleme sociale, educaţia, sistemul de pensii, sistemul asigurărilor sociale, piaţa muncii şi asa mai departe”. (...)
Jacques Séguéla, marele guru al publicității comerciale și politice, spunea că trăim intr-o societate a sensului, care impune respectarea regulii celor trei S: simplitatea, dupa care mesajul trebuie sa fie direct, adecvat, clar; spectacolul, ce este necesar pentru ca omul are intotdeauna nevoie de visare, de frumusete, de tot ce ii ofera spectacolul; substanta, privind continutul, valoarea, satisfacerea efectiva a unor trebuinte, asteptari si idealuri. Poate primii doi S să fie valabili, al treilea însă este discutabil, sau este real dacă ne referim doar la trebuințe, multe din ele fiind dorințe induse de chiar fenomenul spectacolului de circ politic.

O ciudățenie: haiducii postrevolutionari.
In ultimii ani, fabricarea politicienilor a devenit o intreprindere interesantă și ciudată. Dincolo de cei pe care în mod normal îi lansează partidele, cu ocazia alegerilor și cu diferite tehnici de recrutare, o nouă specie de eroi își face simțită prezența în spațiul public ca și parte a spectacolului politic cotidian: tipul haiducului. Haiducul este un element al mitologiei comuniste care încercase să lanseze ideea unor protorevolte împotriva proprietarilor încă din vremile medievale. Ideea că haiducii erau ființe exceptionale care furau de la bogați pentru a da săracilor a prins destul de bine în imaginarul colectiv, mai ales prin cinematografia comunistă care a idealizat aceste modele, în mare parte personaje imaginare sau personaje a căror motivatie de a tâlhări nu prea rezistă la o analiză a gratuității sau dedicației sociale a acestui comportament.

Sunt multe liste de haiduci români (Toma Alimanu, Coroi, Baba Novac, Gruia Novac, Popa Șapcă, Iancu Jianu, Pintea Viteazu si altii) dar dacă am studia cu atenție, am observa posturi diferite și mai ales cazuri
necercetate destul de serios de către istorici.

Haiducul însă revine în ultima vreme politica românească și în creația populară. Ipostaza este de luptător neinfricat impotriva puterii politice, a ordinii dar si a statului. El provine din zona persoanelor publice care la un moment dat întră în conflict cu legea. De regulă, justiția din România nu condamnă persoanele publice, decât rar sau cu suspendare. La televiziuni analiștii se adună și protestează privind ducerea cu cătușe la arest a personalităților publice dar, cu toată acestea, din când în când, defilările cu cătușe devin un spectacol care ține câteva zile. Corupția și bâlbele justiției, asociate probabil și cu presiunile politice reușesc să nască fenomene de revoltă socială și victimizarea a celor care sunt dusi cu cătușe. Un spectacol de telejustiție care produce efecte contrare: în loc să consolideze ideea de dreptatea sau cea de justiție, mai degrabă victimizează politicieni si crează figuri mitologice de haiduci post revoluționari.


Mecanismul victimizare. Inceputurile cu Sorin Oprescu

Sorin Oprescu a fost primul care a reușit să se victimizeze în bătălia cu autoritățile. A depus semnături care, conform presei si justiției, erau luate din arhiva spitalului pe care-l conducea, mai multi oameni verificați de presă, nerecunosând că au semnat. Prezența pe liste unor nounăscuți de câteva luni a fost explicată de Oprescu ca fiind o greșeală a celor care au adunat semnături. Sorin Oprescu se pregătise cu câteva saptămâni înainte demisionând furibund din PSD și apeland la teoria conspirației: o să fie furat la vot, are semne consistente. Când i-au fost respinse semnăturile și candidatura sa la Primăria Capitalei invalidată, cel care până mai ieri fusese copilul îndrăgit al lui Ion Iliescu a devenit, în trei zile de mediatizare, cavalerul neprihănit al politicii românești, independent de când se știe și luptător împotriva sistemului politic și politicienilor. Nu a contat că este fiul unui fost general de securitate beneficiar si a diferite sinecuri postrevolutionare.

După o saptamână de spectacol al victimizării lui Oprescu si după ce candidatura lui a fost invalidată pentru că nu avea destule semnaturi, apoi a unor contestări succesive, în final, Curtea de Apel Bucureşti a decis că Sorin Oprescu poate candida la Primăria Capitalei, deşi falsurile descoperite de ziarul Cotidianul au fost prezentate instanţei.
Reteța de victimizare începe să se concretizeze: presa preia discursul lui Oprescu care spune că Presedintele României este înfricoșat de o posibila lansare a candidaturii lui Oprescu pentru cea mai mare funcție în stat și se foloseste de justiție și de alte mijloace pentru a bloca ascensiunea fulminantă a noului haiduc. Este adevărat că mediatizarea a atins niste nivele de expunere iesite din comun. Un fragment de articol din Evenimetul zilei din 30-04-2008, cu un titlu (” Golgota lui Oprescu) care a stat pe televiziuni o saptamana, devine relevant pentru atmosferă: ”A murit politic rostind adevărul despre pericolul care paşte un partid ce se vanghelizează cu bună ştiinţă. A părut că mai moare o dată, cînd BEM i-a respins lista de susţinători, dar a înviat prin decizia unei instanţe judecătoreşti. A fost iarăşi contestat şi a izbîndit încă o dată. Patimile lui Oprescu pare că s-au oprit ieri şi reputatul medic îşi poate încerca a treia oară norocul. A înviat, politiceşte vorbind... Rămîne să vedem dacă nu cumva bucureştenii se vor lepăda şi a treia oară de el” (Dan Doboș). Fiind si Săptămâna Patimilor, mântuitorul bucureștenilor, Sorin Oprescu, propune niste șosele suspendate, se întâlnește cu imaginarul bucurestenilor ieșit la păscut și câștigă alegerile, deși nu era creditat cu șanse serioase inainte de campanie.
Ideea care se naște pe piața politică bucureșteană este că ar putea să devină Președinte astfel că imediat după ce castigă Primăria va declara că
va candida la Presedintie. ”Candidez pentru că nu se mai poate tolera halul de degradare la care actuala clasă politică a adus România şi sunt mulţi cei care văd în mine alternativa.Este şi motivul pentru care intru în cursă fără ezitare şi fără să mă tem că îi dezamăgesc pe cei cărora le-am promis că rămân la Primărie. Miza e naţională”.
Peste un an candidează la Președinție și observă că nu a mai rămas nimic din isteria populară legată de el, termină pe locul șase,cu 3,18 %. Efectul emotional al victimizării durează puțin, este ca un fel de hipnoză de grup. In schimb, ca un premiu de consolare, opinia publica rămane cu o părere bună despre Oprescu sau poate despre propria fantasmă. Se verifică o regulă, in cultura de masă proiectiile oamenilor sunt puternice, dar de scurtă durată.

Consolidarea fenomenului. Efectul Becali: victimizarea și compasiunea

Arestarea lui Gheorghe Becali pentru sechestrare de persoane inaintea campaniei pentru europene a adus elemente în plus la fenomenul starizării politice cu specific românesc, dar și la nasterea unei contraculturi a haiducilor contra-stat si contrasistem, experimentată ca formulă de Traian Băsescu. Arestarea lui crează din nou condițiile unei explozii emoționale care il ajută să devină parlamentar european situație pe care o căpușează și Vadim Tudor, cel care are inspirația să-l treacă pe listele partidului său în zilele arestării.
Mediatizat puternic, mai ales ca și patron al echipei Steaua Bucuresti, George Becali a decis să se implice politic, având un traseu cel puţin interesant: În anul 2000 a candidat pentru Camera Deputaţilor din partea unei asociaţii a italienilor din România, ratând cu puţin intrarea în Parlament; a preluat Partidul Noua Generaţie de la un fost primar al Bucureştiului, al cărui preşedinte este din 10 ianuarie 2004; în acelaşi an, a participat la alegerile pentru preşedinţia României, fiind candidatul acestui partid şi a obţinut 1,77% din opţiunile de vot ; la alegerile europarlamentare din 25 noiembrie 2007, s-a aflat pe prima poziţie pe lista PNG, dar partidul său s-a aflat la mică distanţă sub pragul electoral .
Gigi Becali adaugă la rețetă doauă ingrediente serioase: populismul și datul de pomană. Gigi Becali este un self-made man, nu doar că este bogat, dar este şi generos. Nu de puţine ori, în mass media s-au regăsit poveştile actelor caritabile făcute de acesta. Faptul că este bogat (făcând abstracţie de modalitatea de îmbogăţire) poate crea impresia că este capabil, cu atât mai mult într-o societate postsocialistă care a îmbrăţişat idealurile capitaliste, însă nu în mod neapărat şi metodele de a le atinge.
„După ce-am văzut filmul Mihai Viteazul, mi-am zis că vreau să fac şi eu pentru România ce-a făcut Mihai Viteazul sau măcar Amza Pellea”.
Arestarea lui George Becali, din 2 aprilie 2009 a dus la reacţii puternice din partea publicului. În momentul anunţării arestării sale, zeci de persoane au început să protesteze în faţa Judecătoriei nr. 1 din Bucureşti, unde a fost luată decizia arestării sale.
La alegerile din noiembrie 2008, partidele conduse de Gigi Becali şi Corneliu Vadim Tudor nu întrunesc pragul electoral, obţinând fiecare sub 5 procente din votul cetăţenilor. Popularitatea celor doi lideri politici şi a partidelor pe care le conduc înregistrează cote foarte joase. În societatea românească apare un faliment al naţionalismului şi a populismului, tendinţa descendentă accentuându-se în ianuarie 2009, în urma refondării opiniei după alegeri. Gigi Becali „dezafectează” PNG şi nu mai apare în prim planul scenei politice româneşti.
Victimizarea şi compasiune sunt două achiziții recente pentru cultura politică romanească. Pentru a înţelege o epocă sau o societate, este necesar a-i cunoaşte obsesiile, iar obsesia epocii noastre sunt victimele . În acest context, expunerea exagerată a cazului arestării lui Gigi Becali „pe nedrept” l-a transformat într-o victimă, iar opinia publică a reacţionat în consecinţă: cu simpatie şi compasiune. Victimele triumfă în orice domeniu, indiferent ce identitate îşi asumă; în trecut, au fost cantonate în vieţile sfinţilor, iar în zilele noastre sunt omniprezente în artă şi media .
Trastamentul mediatic al cazului a construit o victimizare excemplara si este special și pentru istoria jurnalismului românesc, cazazul arestării lui George Becali, îndelung mediatizat de televiziuni, a adus puncte importante de rating, dar şi amenzi pe măsură. Lider în “topul” nerespectării Legii audiovizualului a fost, din nou, postul OTV, amendat de CNA cu 10.000 de lei.
Postul de ştiri Realitatea TV a fost lider de piaţă luni, 6 aprilie, între orele 11.00 şi 16.00, înregistrând o audienţă medie de 2,5 puncte de rating în mediul urban, potrivit datelor furnizate de GfK România. O medie de 287.000 de telespectatori în fiecare minut s-au uitat la postul de ştiri, pe locul doi în clasamentul orelor 11.00-16.00 stând PRO TV, cu o medie de 130.000 de telespectatori, urmat de Antena 3, cu 125.000. Vârful de audienţă al zilei de luni pentru Realitatea TV a fost înregistrat la ora 19.54, cu 4,7 puncte de rating, adică 542.000 de telespectatori din mediul urban şi 12,7% share.”


Notorietatea cazului Becali este uriașă, cu greu de atins de alt eveniment. Dacă ne uităm la judecata publică asupra vinovăției atunci observăm o și mai mare simpatie și o respingere a soluției instituționale.

76%, respectiv 75% dintre subiecţi declară că nu sunt de acord cu decizia de a-l aresta pe Gigi Becali pentru 29 de zile, în timp ce doar 9% dintre aceştia îşi exprimă acordul. Astfel, majoritatea populaţiei este de partea acestuia şi împotriva instituţiilor care au decis arestarea sa.

Privind o serie dimensiuni ale imaginii publice pentru personajul Gigi Becali vedem un dezechilibru datorat unei emoţii publice născute spontan în cadrul campaniei mass-media de victimizare din saptamâna care a premers sarbătoarea Paştelui ortodox. Astfel, 88% din români apreciază imaginea de om profund religios, 86% il consideră pe George Becali un tip simpatic si doar 21% recunosc că nu îl simpatizează. Este evident că presiunea mediului social devenise foarte importantă dacă 60% dintre respondenţi declarau în acele zile ca mulţi oamenii din anturaj îl apreciază pe Gigi Becali

În perioada 7-8 aprilie apare o creştere a intenţiei de vot cu PNG de 21%, faţă de perioada 2-5 aprilie, însoţind creşterea bruscă în intenţia respondenţilor de a-l vota pe Gigi Becali dacă ar candida la preşedinţie. Celelalte partide politice pierd din simpatizanţi în favoarea PNG. PDL pierde 9%, iar PSD 8%.

În săptămâna arestării lui Gigi Becali, 45% dintre respondenţi declară că l-ar vota pe acesta dacă ar candida pentru preşedinţie. În săptămâna următoare, procentul acestora scade cu 11%, însă se menţine la o valoare ridicată.

Emoţia colectivă începe să se resoarbă progresiv pe măsură ce mass-media părăseşte această pistă şi scandalul îşi consumă tot combustibilul, astfel că, în luna mai, Gigi Becali şi Corneliu Vadim Tudor ajung la 7% la intenţia de vot, spre finalul anului ajungand sub 2% intenție de vot.


Odată cu Gigi Becali cultura populară a privilegierii comportamentului anti-statal si contrasistem se consolidează, apărând deja contribuțiile populare. Acesti haiduci moderni vor fi și ei preamăriți în versuri nemuritoare. Maneaua lui Gigi Becali vina după una nu mai putin celebrului Traian Basescu, Presedintele României.
A ajutat multa lume,
A facut doar fapte bune.
E iubit si-apreciat
si pe nedrept acuzat.
Dar el va invinge mereu
Ca-l iubeste Dumnezeu.
si-l iubeste orice om
De-i roman sau machedon
Toţi s-oftica c-are avere
astia-s niste hahalere.
Crapa de ciuda dusmanii,
Castiga Gigi Becali.
Mereu este la valoare
Pe prima pagina-n ziare.
La TV pe-orice canal
E subiectul principal.
Toata lumea o sa vada
Ca Becali n-o sa cada.
Asta a fost o inscenare
Nu-l vrea nimeni la-nchisoare.
Cel mai important lucru și una din principalele condiții pentru personajele culturii de masă este să fie simpatice. Gigi Beccali a fost unul dintre acele figuri simpatice care au încălzit masele, ce-i drept, pentru puțin timp. Un conflict cu Hagi, ”regele” fotbalui, i-a adus la o scădere de popularitate. In plus, criza economică l-a afectat si pe cunoscutul politician si nu a mai putut răspunde miilor cererilor de ajutor pe care le primea săptămânal. Gigi este deja un personaj care si-a pierdut o mare parte din carismă, dar timp de vreo săptămână si ceva, era cel mai iubit fiu al poporului.

Un alt ales? Dan Diaconescu și fericirea poporului
Dan Diaconescu, arestarea și eliberarea lui, devin piese pentru al treilea caz din seria apariției unui marketing al haiduciei postrevoluționare. Ca și ceilalți doi, beneficiază de o notorietate pe care, cu siguranță, mulți îl îndeamnă să o tranforme în capital politic pentru a câștiga cea mai înaltă funcție în stat. Dan Diaconescu corespunde perfect rețetei (fiind chiar strălucit inițiator) construirii unei culturi de masă populare, autohtone. In garsoniera din Piața Romană, Dan Diaconescu a creat un univers de referință și niste rețete de fericire simplă. A pornit din Caracal și, fară virtuți intelectuale deosebite sau capital, a ajuns fie posesor de vile, avioane, elicoptere, iahturi și alte însemne importante de status social. A acceptat să se coboare la gustul cel mai de jos și a ajutat publicul mahalalelor să se vadă în Oglinda televiziunii. A dus maneliștii cu curaj, a rămas să pălăvrăgească noaptea cu oricine intra pe telefon, evident, mereu contracost, dând românilor sentimentul plăcut că televiziunea poate să însemne libertate absolută: fără criterii estetice, fară cultură obositoare, fără cenzura unui bun simț demodat. A creat un personaj semifictiv, Elodia, și a înnebunit o țară întreagă cu această telenovelă. De fapt, a creat un reality show autentic, care exprimă nivelul cultural real a Romaniei. Cu o inteligență șireată, a stat mii de ore intervievând și incitând la discurs tot felul de pipițe, cocalari sau bisnițari, mizând pe forța acestora de a crea modele mai tari decat cele normative. Inteligent, a mizat pe forța vulgarității și a câștigat din ce în ce mai mult public. In studioul său a produs o telenovelă continuă prin care a produs și o mitologie euforzantă care propune un model al superficialității vieții și traiului fără de griji. Prin emisiuni de noapte care sfidau parcă mersul la muncă de a doua zi, Dan Diaconescu a creat zeii unui Olimp ușor de atins și de înțeles. Ogică este o vedetă a norocului și stiintei de a ghici numerele la loto, clarvăzătorii se înghesuiau să prevină asupra capcanelor (munca fiind una dintre ele) și să intretină visul unui câștig miraculos, Nichita devenise un simbol al nonșalanței și obrăzniciei de Ferentari, Magda Ciumac s-a lansat ca și artistă frumoasă și fară de noroc, iar acuma cântă pe la nunți cu oarecare succes financiar. A speriat telespectatorii cu intrebări de genul ”Credeti ca marele cutremur va avea loc in noaptea asta?" si a dezbătut orice subiect, fără nici o cenzură.

De fapt, in felul lui, Dan Diaconescu venea cu proiectul lui in întâmpinarea unei nevoi stimulate de cultura de masă: căutarea și invocarea fericirii cu orice preț, o fericire orbească și tâmpă. ”Garsoniera” lui Diaconescu a devenit un refugiu imaginar, o insulă pentru evaziunea celor fără bani, fără cultură, fără școală și alte resurse. Chiar dacă nu ne place, otevizarea a însemnat o explozie a imaginarului săracilor din România, tot mai mulți și tot mai fără de speranță.
Delirul colectiv al căutării unei presupuse vampe (Elodia) și enigmatica tăcere a polițistului criminal a adus un scenariu în care fiecare spectator își putea găsi rolul într-un film extraordinar, spargând astfel momotonia unei vieți fără culoare.
Ca o caracteristică a culturii de masă, otevismul lui Diaconescu privilegiază prezentul, ca un refuz al veștilor rele pe care le poate aduce viitorul. Impotriva schemei narative clasice de tipul ”a fost odată”, pe ecranele OTV apărea de multe ori indicația postmodernă ”se întâmplă acum!” și această viață simplă, fără a gândi la sacrificii pentru viitor, le dă spectatorilor o senzatie de autencitate și trăire plină.
Nu cred că și-a inscenat arestarea, dar s-a folosit de o schemă deja consolidatăm devenită model odată cu Oprescu și Becali. A dus la perfectiune, cu viclenie oltenească, pregătirea eventualului moment când se va apăra cu candidatura la Presedintie. A început cu aproape un an să adune semnături pentru o lege de un populism devastator, asa-zisa lege Cojocaru, stipulând ca fiecare cetățean să primească de la stat 20.000 de euro despăgubiri pentru dictatura comunistă suportată.
Diaconescu, este mai abil decât Becali, spune ”M-a pus naiba ca miercuri seara să anunţ la OTV că am strâns un milion de semnături pentru Legea Cojocaru-OTV şi că, dacă semnăturile nu vor fi luate în seamă, noi vom face un partid şi în sfârşit voi candida la preşedinţie. Nu ştiu dacă anunţul meu are vreo legătură cu ce se întâmplă în acest moment, nu vreau să cred asta, dar sunt convins că trebuie să intru în politică, pentru că văd că politicienii noştri nu păţesc nimic, orice ar face, iar cei care nu fac nimic, uite ce păţesc.
Diaconescu are idei, aproape metafizice, despre cum se crează un efect de contagiune și multiplicare, cel puțin așa putem interpreta una din declrațiile sale de la ieșirea din arest: ""In celula din care am iesit eu, celula 16, mai sunt patru de Dan Diaconescu, iar in celelalte celule, unde am cunoscut diversi cetateni romani, sunt foarte multi de Dan Diaconescu. Peste tot este cate un Dan Diaconescu. Si la dumneavoastra acasa este un Dan Diaconescu. Tara este plina de cate un Dan Diaconescu. In aceasta puscarie din spatele meu s-a incheiat un act istoric in aceste ultime ore. Am hotarat, impreuna cu colegii mei, cu cei pe care i-am cunoscut, formarea unui partid politic care se va chema probabil Partidul Poporului Roman. De asemenea, va anunt ca, la alegerile urmatoare pentru presedintie, cele din 2014 sau mai devreme, voi candida. Este de acum oficial", a mai spus Diaconescu.
Premeditarea este oarecum clară, chiar dacă naivitatea pare ceva mai autentică. A dat concerte în cinstea eliberării sale și a făcut un drum inițiatiatic la Caracal, pentru a o vedea pe mama sa, mă rog, am aflat că și tatăl era prezent, doar că simbolismul mamei este mult mai puternic pentru marketingul acestor ultimi haiduci. Revenirea din arest i-a adus un milion de telespectatori în acea seară doar televiziunii lui, iar el umblă deja prin multime inconjurat de 5 bodyguarzi, punând deja o distanță simbolică între popor si El, alesul, viitorul conducător.
Avea incă dinainte o manea dedicată dar cu ocazia arestării a câștigat și o baladă. Maneaua este in dulcelre stil clasic :

....
Aţi vrea să fiţi mereu în top,
Dar de OTV n-aveţi loc,
Că sunteţi prea mici,
Pe lângă Diaconescu, pitici.

Refren: Cea mai tare televiziune,
OTV-ul e pentru naţiune.
Cel mai sexy moderator
Care e idolul femeilor.
Diaconescu rupe rating-urile
Şi lasă crăcănate femeile.
Cu toţii vreţi să-l copiaţi,
Dar mai rău vă OTV-izaţi.

El e idolul femeilor
Şi tăticul rating-urilor.
Emisiunile i le copiaţi
Şi cu toţi îl invidiaţi.
Ca el vreţi să fiţi,
Dar nu puteţi, staţi cuminţi
Nu v-agitaţi degeaba
Că nu ştiţi voi cum stă treaba.

Studiile sociologice pe care le-am făcut în ultimele zile arată că isteria colectivă este mai mică decat în cazul Becali, căci aici avem și concurența pe piața televiziunilor care nu l-a ajutat pe Dan Diaconescu in mediatizarea cazului. Totuși 33%dintre români consideră că evenimentul arestarii si eliberării lui Dan Diaconescu este unul important pentru Romania. Multă lume deja a auzit despre partidul politic propovăduit de Diaconescu si despre legea Cojocaru, iar teoria conspirației funcționează după cum se vede in graficul de mai jos.





Epilog. Un băiat simpatic și o arestare

Un stat slab, aproape eșuat, are parte deja de o reacție puternică și niște modele de haiducie care-i subminează și bruma de autoritate pe care instituțiile o mai păstrează ca un reziduu al trecutului. Avem deja regulile unui marketing contrasistem ce produce un populism și o demagogie de mare impact politic. Dacă cultura de masă americană a adus prin modelul holywoodian rețeta succesului prin modelul ”o fata frumoasă și o armă”, în România, marketingul politic scăpat de sub control, a început să producă rezultate prin modelul ”un băiat simpatic și o arestare”. Incepe să se generalizeze un model de eliberare a individului de orice obligatii față de ceilalți, comunitate sau stat. Idealul individualist începe să triumfe și politicianul-model pare tot mai mult un băiat simpatic, deștept, descurcăreț, mereu în luptă cu legea, pândit de invidie și dușmani, ca în orice manea de calitate. Dan Diaconescu promite amnistie generală si cei 20 000 de euro, cu prioritate, celor care se inscriu primii în partidul său, iar studioul său este deja loc audiente publice prin care stimulează solidaritatea cu cazuri disperate. Noul haiduc este în plin proces de construcție.
Marketingul noilor haiduci români direcționează dorințe și stimulează reflexe de supunere și frustrările unei dorinte de fericire individuală obținute fără o etică a sacrificiilor. O rețetă de succes, la prima vedere, dovadă că avem experimente tot mai dese. Exemplele cu Oprescu si Becali arată, totuși, că avem o emoție care detoneză entuziasme ce durează puțin. Liderii mesianici care se nasc din condiționările culturii de masă, prostie, sărăcie și ignoranță, sau slabiciunile institituțiilor, ar putea să se îndoiască de fiabilitatea acestei rețete pentru mai apare o variabilă pe care nu avem cum s-o măsurăm: trădarea. Românii și-au trădat domnitorii, si-au ucis sefii de stat. Avem sute de ani de schimbare socială realizată prin tradarea de către boieri ale domnilor care deveneau autoritari sau punea statul de atunci pe picioare. Se va intîmpla asta și aceste creaturi semi-reale, acești noi haiduci ai luptei împotriva interesului colectiv, legalității si ordinii?

text pentru revista CULTURA

6 comentarii:

  1. Domnule Dancu, evazionistii sunt "haiduci"?

    RăspundețiȘtergere
  2. care elite, domnul Dancu? Dvs nu vedeti ca aceasta tara s-a dus dracului! Becali, Diaconescu si altii asemenea lor sunt elite? Parlamentarii, care ar trebui sa fie elite, sunt niste nesimtiti si parveniti. Unii nu au avut dupa ce sa bea apa inainte de a prinde sansa politicii si acum fac pe interesantii. As putea scrie o carte numai despre cei pe care ii cunosc eu dar imi este scarba. Ce se intampla cu Romania? Ce se intampla cu romanii? Unde vom fi anul viitor? Intereseaza pe cineva? Cred ca nu si imi pare rau ca nu m-am nascut in Bangladesh.
    Semnat> Mare pacat de aceasta tara!

    RăspundețiȘtergere
  3. Primarul de Damuc (Neamt): "Plang! Apele ne-au nenorocit comuna!" (foto)
    http://vinca-vestea-neamt.blogspot.com/2010/07/primarul-de-damuc-neamt-plang-apele-ne.html#comment-form

    RăspundețiȘtergere
  4. Mai sunt si altii pe lista. Din trecut - Miron Cozma, Guru Bivolaru, dar astia n-au reusit sa valorifice potentialul mediatic, fratii Camataru (deja idoli in zonele sarace) si sa nu il uitam pe senatorul Voicu, care pare mai simpatic de cand l-a parodiat Divertis (idem Becali cu Mondenii). In loc ca arestarea sa produca dezumanizarea individului prin exprimarea sentimentelor de dezaprobare colective (a la Durkheim), arestarea tocmai ii umanizeaza si ii mistifica.

    Inchei cu un citat din R.A.C.L.A. (Zero)
    "Strada nu era asa cum o vedeam in filme
    Ne-am ales ca idoli looseri ca tine si ca mine
    Toti acei eroi din benzile desenate inocente
    Au fost eclipsati de Ramaru si Terente"

    RăspundețiȘtergere
  5. Oare Dumneavoastra, domnule Dancu, n-ati pus umarul la ridicarea unora dintre aceste lichele la rang de "haiduci"? S-a cam auzit ca i-ati cam cosmetizat nitel pe Basescu, pe fetiscana lui europarlamentara, ce sa mai zic de Nastase si oare mai cati altii! Si Vasile Dancu e un haiduc, dar macar unul destept si simpatic. Mai cred ca DD nu e chiar atat de abil pe cat credeti. E clar ca premediteaza multe "socuri" mediatice, dar, asa cum ati concluzionat si Dumneavoastra, "naivitate pare mai autentica".

    RăspundețiȘtergere

Nu striga niciodată ajutor

Am regăsit azi într-o librărie un volum apărut în pandemie, scris de Mircea Cărtărescu. Mi-am dat seama că m-a ajutat în pandemie pentru că ...